Lia Olguţa Vasilescu
Primarul Craiovei
 
ZIUA IN CARE A MURIT VADIM
Vestea mortii lui Vadim nu m-a luat chiar pe neasteptate. Loredana Chimoiu m-a sunat dupa amiaza sa imi spuna ca e grav bolnav in spital. Pe moarte. N-am crezut. Nu puteam sa cred ca muntele de om de 1.90, care ne punea pe toti la punct de nu ne vedeam, ar putea avea un moment de slabiciune.

Am conchis ca e vreun zvon rautacios si m-am reintors la lucru, alaturi de 3 colaboratori. Am scris 3. Daca Vadim mi-ar fi corectat textul, asa cum facea cand scriam pentru revista „Romania Mare“, ar fi scris mare, cu rosu, „trei“. Si m-ar fi apostrofat in stilul lui. Cu care ma obisnuisem si nu ma mai consumam. Imi ziceam mie si celor care erau socati de limbaj: „Asta e Vadim! Il luam ca atare, fiindca maine ii pare rau si ne mai face cadou o carte!“ Peste o jumatate de ora a inceput sa lumineze telefonul. Cand lucrez il tin totdeauna pe silent si nu raspund. Am vazut, insa, dupa 10 minute ca beculetul nu se stingea deloc. Si mi-am dat seama ca s-a intamplat ceva grav. Am deschis televizorul si am vazut breaking news: A MURIT VADIM TUDOR. Am trait un sentiment ciudat pe care nu cred ca il pot descrie. De neincredere, de refuzarea situatiei,  de tristete si confuzie. Tot nu imi venea sa cred. A venit Loredana si mi-a cerut sa ii povestesc o amintire despre el. Nu imi venea niciuna. Vid. Si imi era necaz ca, dupa 17 ani de stat in PRM si in apropierea lui, nu sunt in stare sa ii dau trei vorbe. M-am mobilizat si mi-am adus aminte una. Vadim nu spunea niciodata ca merge sa doarma. El se odihnea. Si nu suporta ca vreun colaborator sa doarma. Daca te suna la 3 sau la 5 dimineata, si cam asta era intervalul orar, pentru ca lucra noaptea, si indrazneai sa spui ca dormi, te alegeai cu o teorie ca tara are nevoie de politicieni lucizi, care stau de veghe si se preocupa de soarta ei, ca iti venea sa iti iei campii. Si a doua oara nu mai repetai greseala...

 

Toti aveam la indemana, pe noptiera, pe sub pat, pe unde nimereai sa pui mana noaptea, cate o carte. Si cand suna si tuna in telefon: „Ce faci Oana Vasilescu?“, tu raspundeai rapid si cu glas sigur: „Citeam, domnu’ presedinte!“. „Ce citeai?“ "Caderea Constantinopolului, domnu’ presedinte". Si mi-a facut rezumatul, fiindca avea prostul obicei sa nu te lase sa savurezi vreo carte fara sa ti-o povesteasca si intrerpreteze el. In fine, a cerut relatii despre un caz pentru revista si m-am putut intoarce la somn. Peste doua saptamani a sunat din nou noaptea. „Ce faci Oana Vasilescu?“ „Citeam, domnu’ presedinte?“ „Ce citeai?“ „Caderea Constantinopolului, domnu’ presedinte!“ Dupa un moment de pauza: „Pai n-a mai cazut odata? Daca era dupa tine, erau si acum greci la Istanbul. Citesti pe silabe?“. M-am trezit instant si mi-am dat seama de gafa. De a doua zi, mi-am luat o biblioteca mica, formata dintr-un raft, cu mai multe carti si am montat-o langa pat, gandindu-ma ca n-oi fi atat de ghinionista sa pun mana pe aceeasi carte de doua ori cand sunt trezita instant.

 

Povestindu-i asta Loredanei, mi-am amintit ca am acasa o biblioteca intreaga de la Vadim. Volumele scrise de el, cu autograf pentru mine, pentru mama, pentru copil sau care ii placeau, pur si simplu. Mergea la librarie, se aproviziona cu zeci de carti si daca remarca una, in mod expres, se intorcea si cumpara cate 10 exemplare pe care le facea cadou parlamentarilor, in special celor care il scosesera din sarite si isi varsase nervii pe ei. A doua zi ii parea rau si ii chema sa le dea cartea, vorbindu-le ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

 

Cand am ajuns acasa, azi, am inceput sa caut prin biblioteca volumele de la el. Pe fundal, ii auzeam la emisiunea lui Ciutacu pe Codrin Stefanescu si Lucian Bolcas. Povesteau lucruri pe care nimeni dintre cei care nu i-au stat in preajma nu le-ar intelege. Ca nu era un om rau. Se ambala, jignea, a doua zi ii parea rau, te suna ca si cum nu se intamplase nimic si iti mai dadea o sarcina. Apoi venea cartea. Sau un semn de carte. Sau o moneda reprezentand vreun voievod. O muzicuta. Ceva... In rest, era jovial, ii placeau glumele si sa povesteasca despre orice. Nu il prindeai nepregatit pe vreun subiect. Lucram la doctorat si ma laudam cum il traduc eu pe Pareto, dand sa explic cine e persoana. Mi-a vorbit despre teoria elitelor atat de aplicat ca am ramas cu gura cascata. „La naiba! L-a citit in alta limba!“

 

In timpul emisiunii, mi-a telefonat si Ion Manzana, fostul lider de grup PRM din Camera Deputatilor. Avea lacrimi in glas. Ne sunase recent Vadim pe amandoi si rememoram discutia. Ne gandeam ce forta a avut partidul in 2000 si ce oameni erau in parlament din partea PRM. Pe langa vedetele Loghin si Dolanescu, erau intelectuali de marca: Mihai Ungheanu, Gheorghe Buzatu, Lucian Bolcas si aripa tanara, noi, croiti pe acelasi calapod: nervosi, nationalisti, cu replica la orice. Inainte sa plec din partid, Vadim, caruia ii spusesem, ma prezenta lui Nicolae Vacaroiu: „Presedinta organizatiei de tineret. A vrut sa plece din PRM, dar sangele apa nu se face“. Partial a avut dreptate. Sangele a ramas acelasi, dar am plecat. Din motive pe care i le-am scris si le-a inteles, avand in vedere ca am fost printre putinii care a scapat de „botez“ dupa dezertare.

 

Gata! Am gasit si ultima carte pe care mi-a facut-o cadou inainte sa parasesc PRM: „Isabelle Bricard - Dictionarul oamenilor celebri in fata mortii“... S-ar fi calificat sa fie personaj. Acum cateva zile si-a prevazut moartea si i-a dedicat o poezie...

 
© Copyright Lia Olguţa Vasilescu 2017